11 decembrie 1940
Carl Rogers, în cartea sa “A way of being”, menționează 11 decembrie 1940 ca fiind data nașterii Abordării Centrate pe Persoană. În acea zi, a ținut o prelegere intitulată “Noile concepte în psihoterapie” (“Newer Concepts in Psychotherapy”), în cadrul Universității din Minnesota. A fost o lucrare presărată cu critici la adresa abordărilor tradiționale ale psihoterapiei și practicii consilierii.
Prin această lucrare, Rogers a prezentat o nouă abordare și a subliniat că aceasta nu urmărește rezolvarea problemelor, ci mai degrabă ajutarea indivizilor să crească și să se dezvolte, astfel încât aceștia să poată avea un răspuns mai integrat la viață în general. Au fost și alte aspecte analizate printre care: importanța emoțiilor și a sentimentelor, concentrarea pe prezent și experiența crucială a relației terapeutice ca element major în creșterea clientului.
Terapie relațională
De menționat că prelegerea ținută în 1940 s-a construit treptat, în ani de studii și de practică. Acesta a urmat cursurile Universității din Columbia în anii 1920 și în cadrul aceleiași universități s-a implicat în mișcarea educațională progresistă. Această mișcare punea accent pe sprijinirea elevilor pentru a deveni persoane care să învețe pe cont propriu și să lucreze în cooperare în grupuri.
Între 1928 și 1940, Rogers a lucrat ca director al Departamentului de Studiu al Copiilor din cadrul Societății pentru prevenirea cruzimii față de copii din Rochester și apoi ca director al noului Centru de orientare din Rochester. Acești ani în Rochester i-au oferit un cadru în care a lucrat cu mii de copii și adulți și și-a dezvoltat treptat propriile idei despre consiliere și psihoterapie. În această etapă, Carl Rogers a fost influențat de viziunea lui Otto Rank, dar mai ales de cea a lui Jessie Taft (1933) a cărei ‘terapie relațională’ a mutat focusul de pe conținutul trecutului pe autocunoașterea și acceptarea de sine a pacientului în cadrul relației terapeutice.
Când acesta a devenit profesor în psihologie în cadrul Universității din Ohio în 1940, a fost provocat, de către studenți săi, să își articuleze propriile opinii despre ce înseamnă o psihoterapie eficientă. A făcut asta în 1942 în cartea sa “Consiliere și psihoterapie”. În aceasta a promovat termenul de client pentru beneficiarul consilierii și psihoterapiei, îndepărtându-se de modelul medical al bolii mintale și a subliniat ipoteza sa de bază despre creșterea umană și schimbarea personalității.
A rezumat-o câțiva ani mai târziu, în 1950, accentuând că persoana are în ea însăși capacitatea de a înțelege acele aspecte care îi provoacă durere, precum și capacitatea de a se reorganiza pe sine și relația sa cu viața în direcția autorealizării și maturizării. Funcția terapeutului este de a crea o astfel de atmosferă psihologică care să permită ca această capacitate să devină activă.
Despre non-directivitate
În aceeași carte a introdus și termenul de non-directivitate, care la prima lui definire însemna evitarea completă a întrebărilor, interpretărilor, sugestiilor, sfaturilor sau a altor tehnici directive. Se baza exclusiv pe un proces de ascultare atentă a clientului, de acceptare a acestuia așa cum este și de reflectare abilă a sentimentelor acestuia. Acceptarea clientului nu însemna încălcarea limitelor sau permiterea unui comportament distructiv în cadrul ședinței de consiliere, ci pleca de la ipoteza că reflectarea sentimentelor clientului cu acceptare deplină ar crea un nivel de siguranță pentru o explorare mai profundă și o oglindă în care clientul ar putea înțelege și reflecta mai mult asupra propriei experiențe.
În anii care au urmat, mai întâi la Universitatea din Ohio și mai târziu la Universitatea din Chicago (1945 – 1957) unde a înființat un centru de consiliere renumit, Rogers a înregistrat și transcris mii de ore de ședințe de terapie, împreună cu colegii și studenții săi. Acest lucru le-a permis să studieze procesul de consiliere și psihoterapie cu multă atenție și i-a ajutat să definească procesul și relația terapeutică în maniere valabile și astăzi.
În timp, Rogers a ajuns să înțeleagă că atitudinile terapeutului erau la fel de importante ca tehnicile folosite de acesta. Dacă aceste atitudini nu erau autentice, restul metodelor și tehnicilor folosite nu ar fi fost de mare ajutor pentru client. Atunci când consilierul era capabil să accepte cu adevărat clientul, să între în cadrul lui de referință și să-i transmită acestuia înțelegere empatică, terapia devenea din ce în ce mai puternică și eficientă.
Concentrarea pe experiența interioară a clientului a dus la apariția termenului ‘centrat pe client’ pentru a descrie abordarea sa în consiliere și psihoterapie și cartea “Terapia centrată pe client” (1951) a influențat major profesiilor de ajutorare la acea vreme și încă o face.
Condițiile necesare și suficiente
Carl Rogers a continuat să reflecteze asupra relației terapeutice și la acele atitudini ale terapeutului care ajutau ca aceasta să se formeze și să producă creștere. A numit și definit cele trei condiții de bază astfel:
- Acceptarea clientului așa cum este, ca persoană cu o valoare inerentă care posedă atât sentimente și impulsuri pozitive, cât și negativ. Rogers a adoptat termenul găsit de studentul său Standal (1954) și a numit această acceptare și prețuire a persoanei ‘acceptare (considerație) pozitivă necondiționată’ – (UPR – Unconditional Positive Regard);
- A doua condiție identificată pentru o relație terapeutică care să faciliteze creșterea a fost Empatia. A definit-o ca “disponibilitatea și capacitatea terapeutului de a înțelege gândurile, sentimentele și luptele clientului din punctul de vedere al acestuia…de a adopta cadrul său de referință.” (Rogers, 1949);
- Congruența terapeutului a fost a 3-a condiție de bază identificată: a fi autentic, real și congruent în relație. În 1956 Rogers scria: “Numai în măsura în care terapeutul este în acea relație o persoană unificată, congruentă, conștientă de sentimentele sale și de maniera acestora de a se exprima, este capabil să faciliteze procesul terapeutic.”
În unul dintre cele mai importante eseuri ale sale (1957a), Rogers scria că atunci când un consilier comunică această congruență, acceptare pozitivă necondiționată și înțelegere empatică, astfel încât clientul le percepe cel puțin la un nivel minim, atunci sunt prezente condițiile necesare și suficiente pentru o relație terapeutică care să producă schimbare.
Rogers a demonstrat că clientul are în el însuși capacitatea și tendința de a-și înțelege nevoile și problemele, de a dobândi înțelegere, de a-și reorganiza personalitatea și de a întreprinde acțiuni constructive. Ceea ce au nevoie clienții, spunea acesta, nu este judecata, interpretarea, sfatul sau direcția experților, ci consilieri și terapeuți care să îi sprijine, să îi ajute să redescopere și să aibă încredere în propria experiență interioară, să obțină propriile intuiții și să își stabilească propria direcție.
Cercetare despre procesul și rezultatele psihoterapiei
Pe parcursul a două decenii, Rogers și colegii săi de la Universitatea din Chicago și apoi de la Universitatea din Wisconsin au cercetat procesul și rezultatele psihoterapiei (ex: Rogers & Dymond, 1954; Rogers, Gendlin, Kiesler & Truax, 1967). Au conceput și utilizat numeroase instrumente pentru măsurarea variabilelor terapiei centrate pe client și a rezultatelor acesteia, inclusiv măsurarea acceptării, empatiei și congruenței terapeutului; exprimarea sentimentelor, înțelegerea, conceptul de sine, acceptarea de sine și idealul de sine al clientului; acțiunile pozitive ale clienților, maturitatea emoțională, adaptarea socială, etc.
În 1956, Asociația Americană de Psihologie i-a acordat lui Rogers primul său “Premiu pentru contribuție științifică distinsă” – “pentru dezvoltarea unei metode originale de obiectivare a descrierii și analizei procesului psihoterapeutic, pentru formularea unei teorii testabile a psihoterapiei și a efectelor acesteia asupra personalității și comportamentului, precum și pentru cercetările sistematice de amploare care au demonstrat valoarea metodei și au explorat și testat implicațiile teoriei. Imaginația, persistența și adaptarea flexibilă a metodei științifice … au mutat acest domeniu de interes psihologic în cadrul psihologiei științifice.”
Abordarea centrată pe client s-a diferențiat prin faptul că a avut atât suport teoretic, cât și cercetare pentru descrierea consilierii și psihoterapiei eficiente. Ulterior, Rogers și colegii săi au continuat să extindă teoria, incluzând: o teorie a experienței și a procesului de schimbare terapeutică (Gendlin, 1958; Rogers, 1958; Rogers, et al, 1967); o descriere a ‘persoanei pe deplin funcționale’, conținând deschiderea către experiență, încrederea în propriul organism, un locus intern de evaluare, renunțarea la fațade, autenticitatea în comunicare, creativitatea și deschiderea către schimbare (Rogers, 1961); și în cele din urmă, modul în care tendința la actualizare a indivizilor oglindește o ‘tendință formativă’ în univers (Rogers, 1980).
Center for Studies of the Person
În 1963, Rogers s-a mutat în California și s-a alăturat Institutului de Științe Comportamentale, iar apoi a co-creat Centrul pentru Studiul Persoanei (Center for Studies of the Person). În următorul sfert de secol, Rogers și colegii săi au continuat să dezvolte aplicabilitatea abordării centrate pe client în diverse domenii – educație, grupuri, afaceri, leadership, creativitate, relații personale, comunicare interculturală, rezolvarea conflictelor în intergrupuri, chiar și menținerea păcii internaționale. În fiecare caz, Rogers a demonstrat modul în care acceptarea pozitivă necondiționată, empatia și congruența pot declanșa creșterea, creativitatea, învățarea și vindecarea la copii, studenți, adulți, membri ai grupului, pacienți și alții.
