scris de Simona Petrea

Îmi este greu să accept la mine faptul că, atunci când mă aflu într-un grup encounter, nu pot vorbi cu ușurință. Vine peste mine valul autocritic, încât uit să mă privesc dincolo de tăcere. Dincolo de tăcerea mea sunt cuvinte înghesuite, care țipă să iasă. Dar nu o fac. Se poticnesc încă în anii plini de „Tu să taci!”, „Tu nu știi!”, „Tu nu contezi!”.

Am simțit un amestec de admirație și invidie faţă de aceia din jur care nu par să ducă lupta mea. Cât de ușor și natural se arată pe ei grupului și cât de diferită sunt eu. Și fix într-un moment ca acesta, poate să răsune o voce care spune că ii este greu sa tacă în liniștea lăsată peste grup. Și realizezi că nu ești chiar atât de diferit față de cel care vorbește cu ușurință. Iți dai seama că dincolo de cuvinte spuse sau nespuse, amândurora ne este greu.

Când primesc de la grup un astfel de dar, ceva atât de benefic și de ajutor, apare în mine dorința de reciprocitate. Nevoia de a împărtăși, la rându-mi, o părticică din mine.

Dincolo de tăcere sunt cuvinte resemnate, că nu au fost spuse. Ori tocmai am făcut -o?