scris de Adelina Sora

Am scris aceste rânduri în mai multe momente după encounter, așa că sunt presărate cu tot felul de trăiri, sentimente, tonalități și probabil înțelegeri diferite a tot ce am trăit anul acesta la Dragoslavele.  A fost un du-te – vino continuu, un rollercoaster din care la un moment dat m-am prăbușit și am crezut că nu mă voi mai ridica vreodată. Dacă venisem măcar vreun moment cu așteptări de la cum va fi această experiență pentru mine, ele au fost spulberate foarte rapid și tot ce credeam că voi fi eu acolo s-a transformat în câteva zile într-o epavă a propriei ființe.

În ultima sesiune de grup, cuvântul ce-mi venea cel mai des în minte despre felul în care mă simțeam era: “dezrădăcinată”. De parcă un uragan a venit peste mine și m-a împrăștiat în toate direcțiile, făcându-mă mici fărâme, iar acum încerc din greu să le adun și să mă reconstitui la nivel molecular. Un uragan pe care l-am văzut de la depărtare și din calea căruia nu am fugit, deși aș fi putut intui că mă va răvăși, însă nicicând nu mi-am imaginat că impactul va fi atât de puternic și resimțit pe o perioadă de timp atât de îndelungată.

M-am întors de la encounter cu o durere acută resimțită în întreg corpul, ce mi-a facut readaptarea la „realitatea cotidiană” mult mai dificilă. Ce se intâmplă în cadrul acestor grupuri e ceva ce imi este foarte greu, aș zice chiar imposibil, să regăsesc/reconstruiesc în jurul meu pe parcursul unei zile obișnuite. De la disponibilitatea oamenilor de a se deschide cu adevărat, până la intensitatea cu care eu simt acolo totul.

Experiența din acest an m-a făcut să mă întorc spre mine și să explorez durerea dintr-o perspectivă complet diferită, dar nu necunoscută mie. Dacă în general m-am concentrat mai mult asupra durerii pe care persoane din viața mea au cauzat-o, acum, pe lângă furia, tristețea, frustrările si poate chiar acceptarea față de ce au provocat alții în mine, m-am pus în contact cu realitatea faptelor mele. Am trăit acest grup de parcă aș fi fost într-o lume paralelă, în care eu așa cum mă cunosc de obicei mi-aș fi luat o pauză de la “jobul” cel mai important: a avea grijă de mine. Așa că am dat frâu liber unor comportamente care pe moment mi-au făcut mai mult deservicii și au cauzat foarte multă suferință, care au fost foarte greu de înțeles și de acceptat la întoarcerea mea acasă.

Am realizat că există lucruri de foarte mult timp în mine și reapar de fiecare dată când barierele cad și devin vulnerabilă. Iar eu nu știu cum să fiu vulnerabilă ori cum să mă ocrotesc în astfel de momente. Îmi este mai simplu si familiar să am grijă de alții în momente de criză, pentru că eu sunt cea “puternică”, lucru pe care l-am făcut și acum: am ales bunăstarea altcuiva, in detrimentul meu. Iar ce a venit apoi a avut o forță devastatoare: sentimente de vinovăție, rușine, umilință și multă, foarte multă confuzie: De ce am reacționat contrar percepției mele despre mine? De ce accept să nu vorbesc despre ce simt și trăiesc eu, pentru bunăstarea celuilalt și îl protejez pe el în loc să am grijă de mine și de suferința mea?

Trecând mai departe, pentru mine săptămâna encounter-ului a fost si despre limite. Limitarea experienței în grup, până unde pot merge cu un comportament fără ca eu sau alții să fim răniți, cât poate corpul meu duce și câtă fericire, ori câtă suferință poate trezi în mine cineva care încalcă limitele pe care le stabilisem de comun acord. Cât pot accepta la cel de lângă mine? Cât și ce anume pot accepta la mine însămi?

Sunt întrebări la care am găsit răspunsuri, altele la care am descoperit de unde pornesc, care le sunt rădăcinile și pentru care în prezent caut soluții. Cel mai probabil nu le voi găsi acum, poate la alte grupuri encounter sau chiar niciodată. Ce mi-a devenit însă foarte clar, este că “what happens in the encounter, NEVER stays in the encounter”, și că ce se întâmplă cu mine afectează întregul grup. Nimic nu ar trebui să ramână nediscutat acolo și dacă eu sufăr în tăcere, grupul suferă alături de mine fără ca măcar să știe de ce.  Oricât de grea ar fi experiența mea, ea merită împărtășită cu grupul, pentru că este vorba despre mine, despre a fi în prezent și a fi congruent. Când mă las copleșită de trăiri ce au sau nu rădăcini în procesul grupului, și nu transmit acest lucru mai departe, atunci mă rup de grup, mintea și sufletul îmi zboară pe alte meleaguri, și astfel ciuntesc din experiența lui. Așa că mă întreb: cum poate avea grupul încredere în mine, dacă eu dispar ori nu sunt acolo întru totul, fie că vorbesc sau nu? Cum să mă ajute grupul, dacă eu nu vorbesc?

Una dintre cele mai dureroase experiențe mi se pare aceea de a fi în encounter grup, dar a nu-ți da voie să fii cu adevărat acolo. Iar eu am fost și nu am fost. Dar acum continui să fiu în procesul meu, unul de lungă durată, ce mi-a dat viața peste cap și cu care lucrez chiar si acum la câteva luni distanță, dar pe care l-am acceptat și integrat așa cum s-a întamplat și cum îl simt în prezent.

În încheiere, aș vrea doar să adaug că pe parcursul călătoriei mele după encounter “m-am întâlnit” cu două citate ale lui Martin Luther King Jr. care m-au inspirat și care mi se pare că redau, într-o oarecare măsură, esența acestor întâlniri așa cum sunt ele pentru mine, deși reprezintă oricum cu mult mai mult de atât:

“The ultimate measure of a man is not where he stands in moments of comfort and convenience but where he stands at times of challenge and controversy” și

“Injustice anywhere is a threat to justice everywhere. We are caught in an inescapable network of mutuality, tied in a single garment of destiny. Whatever affects one directly, affects all directly. (…) True peace is not merely the absence of tensions; it is the presence of justice”.