scris de Iustina Tabirtoiu

Viața înseamnă să faci cunoștință și să stai de vorbă cu toate emoțiile și trăirile bune sau rele, pozitive sau negative, reci sau calde, roz sau negre.

Sufletul meu este o casă din lemn, frumos decorată cu tablouri, flori uscate, ghirlande. În apropiere am o grădină vie, păsărele, flori, un mesteacăn cu coaja albă, salcii pletoase… vara este o plăcere să stai.

Când emoții calde bat la ușă, le primesc și mergem direct pe verandă să ne bucurăm de priveliște… oh, ce încântare! Dar când emoții reci bat la ușă, este ca iarna: nu știi cum să izolezi mai bine ușa să nu intre frigul… Brrr! Bine, așa e la început. Pentru că în final ajung să apreciez și iarna.

Așa e și cu emoțiile reci… mai întâi trebuie să le deschid ușa, apoi le poftesc la masă. Da, normal că la început le invit pe cel mai îndepartat scaun, la distanță de mine, le tratez ca pe un musafir nepoftit. Timpul trece, minute, ore, zile și observ că emoția nu mai e așa straină, așadar o invit mai aproape la masă și începem să vorbim: Cine e? De ce a venit? Ce are să îmi transmită?

Reușim să ne împrietenim într-un fel și sărbătorim invitând-o în grădină unde își găsește un loc. Când are chef de vorbă, cu următoarea ocazie, va intra pe ușa dinspre grădină, ca un cunoscut al casei. Iar întâlnirea va fi ca și cum ai sta la palavre cu un amic care ușor, ușor va deveni prieten… și poate ajung să îi fac cinste și cu o limonadă! În final, toate emoțiile îmi fac grădina mai frumoasă.