Encounter de Weekend

Pentru mine, Encounter nu înseamnă, neapărat, întâlnire, cât regăsire.

Sau mai mult, Encounter este un loc: de completă acceptare, de completă existență. Fără așteptări din partea celorlalți, fără presiunea de a spune sau face ceva; este locul unde este suficient să fii și atât.  Și câți dintre noi pot spune când a fost ultima oară când s-au simțit suficienți doar…fiind?

Encounter mi-a oferit curaj. În contextul în care nici nu credeam că sunt în căutare de curaj. După doar o experiență Encounter, nu mi se mai pare înfiorătoare ideea de a merge într-o încăpere plină de străini și să mă plasez chiar în mijlocul ei, nu în spate. Ba mai mult, parcă am început să caut genul acesta de situații. Simt că părerea mea despre orice subiect adus în discuție într-un grup merită spusă pentru că e a mea. Și nu e cu absolut nimic mai prejos de părerea altuia.

Primul lucru care m-a intrigat la Encounter a fost sfiala tuturor când încercau să îl descrie. Mă întrebam „de ce o fi atât de greu să zici direct ce înseamnă?”. Well… now I feel it too. Nu mi se pare că „întâlnire” reprezintă real ce se întâmplă. M-am așezat pe scaun așteptând să mai vină și alții iar când s-a umplut camera așteptam să preia cineva frâiele și să ne ducă unde ar trebui să fim.

Evident, nu s-a întâmplat așa. Am stat. Am privit elefantul roz din cameră și nu m-am simțit penibil. Apoi au început să se pună suflete pe tavă și să empatizez cu fiecare. Uneori puneam și partea mea, alteori doar ascultam. Totul era normal și nimeni nu conducea nimic. Se întâmpla. M-am simțit de parcă aș fi reîntâlnit niște prieteni vechi și Facebook-ul nu exista, ca să am habar cum s-au mai simțit în ultima vreme. Era răcoritor și efervescent în același timp.

După ce am participat la două ediții (de câte o zi), semnificația unui Encounter începe să-mi devină din ce în ce mai clară. Astăzi, pentru mine, Encounter înseamnă o stare de autenticitate – dacă m-am simțit tristă, am putut fi tristă; dacă m-am simțit veselă, am putut exprima asta; dacă m-am simțit copleșită, m-am lăsat copleșită.  În cadrul unei întâlniri de tip Encounter, nimic nu e ciudat, nimic nu e prea mult sau prea puțin. Doar e.

Am auzit povești tulburătoare, dar mai ales, am auzit poveștile din spatele poveștilor. Și am înțeles. Am înțeles că fiecare dintre noi își îndeplinește misiunea asta de a fi om așa cum știe. Și am văzut. Am văzut multă emoție și descărcare și dorință de a fi mai bun, pentru sine și pentru cei din jur. Și am tăcut. Am tăcut așa cum niciodată nu mi-a fost îngăduit să tac.

Am decis să particip la desfășurarea unei întâlniri Encounter fară a avea vreo așteptare. Nu știam ce urma să simt sau să aud și am fost surprinsă să reușesc să simt empatie și, chiar mai mult, recunoașterea mea în altcineva. Cel mai copleșitor lucru a fost acesta, întâlnirea unei părți fragile din mine în cineva care nu eram eu. A fost ca și când ceva greu din mine a reușit, în sfârșit, să ofteze pentru a putea merge liber mai departe. Nici măcar nu știam ce îmi lipsea, nu înțelegeam ce caut și, prin Encounter, am înțeles. Căutam contactul semnificativ, sentimentul oferit de un cadru uman oferit trăirilor mele față de care dovedeam o imensă stângăcie atunci când trebuia să le conțin. Nu știu dacă acum reușesc, însă știu ceva mai important de atât; știu că acum am curajul să încerc.